Conceptul de criptocomunism

Conceptul de criptocomunism

Au trecut zece ani de când cel mai important om politic al României postdecembriste a intrat în eternitate. Dincolo de emoţia firească pe care o simţim atunci când îi rostim numele, dincolo de evocarea plină de admiraţie pentru omul politic, gânditorul şi omul Corneliu Coposu, poate cel mai adevărat omagiu cu care suntem datori este acela de a-i duce mai departe opera. Iată de ce cred că aprofundarea gândirii sale politice, aplicarea ei în condiţiile economice, sociale şi politice de acum şi din viitor este o obligaţie de onoare pentru noi toţi.

Corneliu Coposu nu a fost un politolog, dar îndelungata sa carieră politică presupune o gândire politică, presupune acele faimoase principii de la care nu s-a abătut întreaga viaţă. Din discursuri şi interviuri se poate reconstrui un adevărat sistem de gândire, bine articulat, coerent, capabil să dea sens şi ideal acţiunii politice. Ezitările, chiar neîmplinirile politicii postdecembriste din România sunt cauzate în mare parte şi de gândirea politică ezitantă, confuză, care nu defineşte întâi termenii, pentru a ne putea înţelege. Imediat după 1989, termenii de „neocomunism” şi „criptocomunism” se foloseau nediferenţiat şi cu un conţinut destul de confuz, emoţional, uşor de manipulat. Pe internet am găsit 837 pagini pentru „neocomunism” şi 177 pagini pentru „criptocomunism”. Dacă Piaţa Universităţii s-a autodefinit ca „zonă liberă de neocomunism”, dacă în primii ani de după evenimentele din 1989 a existat un pericol real de instaurare la noi a unui neocomunism cum s-a întâmplat în multe ţări din fostul spaţiu sovietic, noţiunea nu trebuie confundată cu „criptocomunismul”, aşa cum se mai întâmplă. Neocomunismul, ca şi neofascismul, reprezintă expresii politice asumate de mişcări sau partide care există în lume şi chiar aspiră la putere, cum se întâmplă în Rusia, ori în Moldova. Şi la noi a fost partidul domnului Verdeţ, care era o clonă declarată a fostului PCR. Neocomunismul a fost dezavuat de cei care au preluat puterea în 1989, după o uşoară ezitare a domnului Ion Iliescu, cel care declara că Ceauşescu a „întinat idealurile socialismului” şi revoluţia din decembrie a fost doar anticeauşistă, nu anticomunistă, deci aceste idealuri trebuie reabilitate. Înţelegând faptul că românii nu mai vor să audă de comunism, FSN-ul şi mai apoi PDSR-ul, scindat în PSD şi PD au adoptat un discurs mai mult sau mai puţin anticomunist, avansând ideea de „democraţie originală” pentru construcţia politică atât de abil realizată la umbra social-democraţiei, construcţie criptocomunistă, în accepţia pe care o dă acestui termen Corneliu Coposu.

Confuzia a continuat în aceşti ani. Ziarul „Dimineaţa” scria în nr.55/ 1997 despre guvernarea CDR: „Aceste forţe politice ce îşi spun în dispreţul adevărului „democratice”, acuzând, în acelaşi timp, fosta Putere de criptocomunism sau neocomunism…”, iar domnul Traian Băsescu afirma, în Curierul Naţional din 17 august 2001, că elaborarea unei legi speciale pentru Rege este…criptocomunism ! Am dat doar două exemple din sute, pentru a arăta că cei doi termeni, deşi foarte diferiţi, se confundă în discursul politic sau jurnalistic. Este meritul lui Corneliu Coposu că a folosit în construcţia sa politică postdecembristă conceptul de „criptocomunism” pentru a demonstra necesitatea politică a unui front anticomunist unic, până la îndepărtarea acestui cancer care încă roade ţara. Iată ce spunea în 1994: „Regimul comunist, prelungit în România vreme de patru decenii şi jumătate, a avut ca principal efect nociv asupra populaţiei din ţară imprimarea complexului relei credinţe, complexul minciunii. Este foarte greu pentru persoane care s-au născut, au trăit şi au exercitat profesiuni în comunism să se emancipeze de această concepţie. (…) Acestui fapt se datoreşte şi încercarea de culpabilizare generală pe care o imprimă şi caută să o lărgească puterea politică, pentru a solidariza în răspundere pe toţi cei patru milioane de membri PCR, care nu au altă vină decât aceea a pragmatismului care i-a determinat să opteze pentru înscrierea în PCR, unde erau simpli cotizanţi.(…) Oameni care în primele momente postrevoluţionare s-au ascuns de furia mulţimii, odată cu consolidarea puterii criptocomuniste a celor care au confiscat din mâna generaţiei tinere revoluţia şi s-au prezentat ca „emanaţi” ai acestei revoluţii, odată cu consolidarea puterii lor politice, au scos capul rând pe rând şi se manifestă prin nostalgia faţă de trecut, pe de o parte, pe de ală parte prin încercarea de demolare a democraţiei incipiente şi de organizare sistematică a unei campanii de calomnii împotriva celor care au fost victimele persecuţiei comuniste în trecut” (Tudor Călin Zarojanu, „Viaţa lui Corneliu Coposu”, Ed. Maşina de scris, Buc., 1996, p.184). Definirea puterii politice din România ca fiind criptocomunistă implica o anumită strategie politică, despre care vom vorbi mai târziu. Acum este timpul să încercăm o aprofundare a acestui concept, care nu a fost folosit pentru prima dată de spionul Pacepa, aşa cum a afirmat acesta recent într-un interviu, este un concept prezent încă de la jumătatea secolului trecut în literatura de specialitate. Tânărul şi foarte bătăiosul Marc Grunet vorbeşte, de exemplu, în „La page libérale” din 6 nov. 2002 despre criptocomunismul organizaţiei UNESCO şi în general al politicilor care se fondează pe negarea individului liber în favoarea valorilor supreme ale grupului. Globalizarea, statul mondial etc. duc după el la criptocomunism. Meritul lui Corneliu Coposu este acela că a folosit conceptul de criptocomunism în condiţiile specifice ale României postdecembriste şi mai ales că a elaborat o strategie politică bazată pe acest concept.

Criptocomunismul se manifestă de cincisprezece ani la trei nivele: instituţii, oameni şi mentalităţi. Ideea potrivit căreia coada câinelui trebuie tăiată o singură dată, nu pe bucăţi, a fost respinsă cu violenţă de guvernanţii roşii, deoarece o radicalizare a reformei i-ar fi scos şi pe ei din joc. Frânarea, stoparea, sau măcar încetinirea reformei a fost strategia politică a fostei nomenclaturi, a securiştilor şi directorilor care au constituit, aşa cum arată domnul preşedinte Emil Constantinescu, noua clasă politică. Oameni din afara mafiei de partid au fost admişi în măsura în care prezenţa lor legitima criptocomuniştii. Chiar şi partidele istorice au fost acceptate pentru legitimarea puterii politice. Domnul Ion Iliescu a acceptat chiar şi o schimbare de putere, evident de operetă, pentru a arăta cât de bine funcţionează democraţia. Schimbarea de care vorbeam, cea din 1996, a adus la putere CDR şi pe Emil Constantinescu, dar cu ce preţ ? Adevăratul câştigător a fost PD-ul, deoarece domnul Petre Roman a devenit al doilea om în Stat, iar PD-ul a participat la guvernare, sabotând cât s-a putut iniţiativele Convenţiei. Coaliţia a distrus Convenţia! În administraţia locală au rămas aceiaşi oameni ai PDSR-ului, poliţia a rămas aceeaşi, justiţia la fel. În cei patru ani de guvernare CDR s-a făcut mai mult pentru România decât în toţi ceilalţi ani, dar cu ce preţ ? Oamenii nu s-au schimbat – a fost o adevărată isterie pe tema „cederizării” instituţiilor, care a intimidat puterea – instituţiile au rămas aceleaşi, marcate de corupţie, de birocraţie, de slugărnicie, de hoţie, de lipsă de iniţiativă, de centralism. Să ne amintim numai cu câtă ostilitate a fost întâmpinată ideea demilitarizării poliţiei. În fond era o idee simplă, poliţistul nu mai trebuia să răspundă la ordin, ci să apere legea. Acest lucru însă ar fi întors pe dos tot sistemul! De fapt, ideea este valabilă încă, reforma s-a făcut şi în poliţie formal. Vechiul regim comunist, fără Ceauşescu!, s-a ocultat în noua clasă politică, în noile/ vechile instituţii (în ministere sunt funcţionari de pe vremea lui Gheorghiu-Dej!) . Avem astfel bine definite primele două nivele ale conceptului de criptocomunism.

O cu totul altă viziune are domnul Cătălin Zamfir, care în studiul său „Procesul politic în tranziţia din România: o explicaţie structurală”, din „Sociologie românească”, vol. I, nr. 1-2, 2003, ediţie electronică, susţine că după căderea comunismului partidele ar fi trebuit structurate pe aşa numita „tehnocraţie”, o clasă care vine din statul comunist foarte bine definită şi având toate competenţele necesare. Aceste partide, treptat, în consens, ar fi construit programe şi ideologii proprii. Această socoteală a fost încurcată de partidele istorice, care s-au încăpăţânat să nu moară, ba chiar au creat tensiuni şi i-au obligat pe „tehnocraţi” să se înghesuie în FSN=PDSR=PSD+PD. Activiştii şi securiştii au dispărut în studiul domnului Zamfir, dacă nu cumva chiar ei sunt „tehnocraţii” fără de care nu putem construi democraţia originală ! „Suspiciunea că importante forţe politice intenţionează să reinstaureze comunismul într-o formă sau alta (gorbaciovism, neocomunism, criptocomunism, „mentalităţi comuniste”, „apartenenţa la fosta securitate”) a înveninat relaţiile între partide. Chiar recent, în discursul unui important lider politic al opoziţiei (suntem în 2003!) a apărut acuzaţia surprinzătoare de „bolşevism””(p.6). Partidele istorice mai mult încurcă, deoarece sunt formate din oameni marginalizaţi de vechiul regim, deci incompetenţi, intelectuali frustraţi, răzbunători, sunt dominate de o gerontocraţie care este obsedată doar de trecut, de lupta anticomunistă. Partidele istorice şi toţi cei care se opun partidului „tehnocraţilor” sunt împotriva democraţiei. Piaţa Universităţii, venirea M. S. Regelui, contestarea alegerilor din 1990 sunt de fapt manifestări elitiste, care se opun „voinţei colectivităţii”. Cuvântul „colectivitate” este un cuvânt cheie în studiul domnului Cătălin Zamfir, ceea ce plasează chiar acest studiu în zona conceptului de criptocomunism ! „Democraţia nu mai are nici o legătură cu „voinţa colectivităţii”, aceasta putând fi „politic incorectă”, purtătoare a unei mentalităţi de tip comunist” (p.7), citează oripilat autorul idei după el absurde. Nu înţelege, sau nu vrea să înţeleagă faptul că tocmai această idee este adevărată, că nu ne putem baza pe „voinţa colectivităţii” atunci când ea este formată din „oameni de tip nou”, cu creierul spălat, manipulaţi timp de o jumătate de secol de o foarte bine pusă la punct propagandă, cu mentalitate comunistă, chiar dacă nu se vede acest lucru: este criptocomunistă !

A treia componentă - şi poate cea mai periculoasă - o constituie mentalitatea. Colectivismul de care face atâta caz domnul Cătălin Zamfir este cea mai puţin nocivă trăsătură a mentalităţii criptocomuniste. El se corelează însă cu paternalismul, care-l face pe om inactiv, lipsit de iniţiativă, hoţ sau corupt, incapabil să stea pe propriile picioare, să intre în lupta reală pentru existenţă. El aşteaptă să i se dea şi se mulţumeşte cu foarte puţin, cu cât i se dă. Nu-i adevărat că astea sunt trăsături negative ale poporului român şi intelectualii care le discută dovedesc dispreţ faţă de popor, aşa cum susţine domnul Cătălin Zamfir. Astea sunt trăsături ale mentalităţii colectiviste şi paternaliste care a fost cultivată cu o perseverenţă diabolică de propaganda comunistă. Pot oamenii ăştia să reacţioneze normal la oferta de viaţă civilizată pe care o făcea domnul Raţiu ? Pot ei să nu fie manipulaţi cu lozinci absurde ca „Vin moşierii”, „Noi muncim, nu gândim”, „Câmpeanu n-a mâncat salam cu soia” şi altele de acest fel ? „Tehnocraţii” cunoşteau foarte bine mentalitatea criptocomunistă a celor care formau „colectivitatea” şi în toţi aceşti ani am asistat la o magistrală lecţie de manipulare a prostiei indusă prin foame, frig, frică.

Nu toţi românii au fost „mancurtizaţi”. Electoratul care gândea era, însă, fatal divizat. Iată de ce elementul principal al strategiei politice a lui Corneliu Coposu a fost unirea tuturor forţelor anticomuniste pentru salvarea ţării. „Părerea mea este că o organizare ideală a alegerilor pentru doborârea criptocomunismului ar fi alinierea Opoziţiei la un singur nivel, cu un singur candidat la preşedinţie şi o singură listă” (op. cit., p.188), spunea el în 1995. Conceptul de criptocomunism i-a servit lui Corneliu Coposu la elaborarea celui mai eficace proiect politic al opoziţiei anticomuniste: Convenţia Democratică din România. Succesul din alegerile anului 1996, când Corneliu Coposu nu mai era printre noi, a fost o dovadă a eficacităţii practice a conceptului de criptocomunism. Forţele cu adevărat democratice, anticomuniste, nu au avut din păcate în nici o legislatură din ultimii cincisprezece ani puterea cu adevărat, pentru a salva ţara. Ele au datoria să împlinească testamentul marelui om politic pe care îl comemorăm, să se unească pentru a face din România un stat modern, european. În acest sens conceptul de criptocomunism este important nu doar teoretic, ci şi practic, pentru elaborarea viitoarelor strategii.

Prof. Ioan Neacşu

Bacău