ÎNTRE SINDICAT ŞI ACADEMIE

O lungă discuţie condusă destul de inabil de redactorul TVR aduce în faţa telespectatorilor o problemă care pare falsă, dar care este semnificativă pentru starea mai generală a culturii în România: problema Uniunii Scriitorilor.

Instituţie construită după model sovietic pe ruinele fostei SSR , menită să realizeze „îndrumarea de către partid a literaturii”, cum bine observa d-l Şt. Aug. Doinaş, Uniunea Scriitorilor şi-a luat foarte în serios „sarcina de partid”. La primul „Congres al scriitorilor din RPR”, în 1956,Mihai Beniuc spunea despre Labiş: „Un alt poet, pare-mi-se tot tânăr, referindu-se la aceeaşi problemă a îndrumării, pe cei care se lasă îndrumaţi îi consideră căţei traşi cu sfoara la teatrul de păpuşi. Iar pe sine, care nu se lasă îndrumat, se numeşte singur Lăbuş, nu Labiş, şi se consideră dulău, care latră până i se face dreptate.” În încheiere, Mihai Beniuc spunea: „Tovarăşi, hai să luptăm ca generaţia noastră prin scrisul său, mergând pe drumul realismului socialist, să dobândească meritul de a fi contribuit la naşterea unei lumi noi, lumea energiei atomice puse în slujba omului, lumea dreptăţii sociale, lumea păcii între popoare. În această luptă ne călăuzeşte şi pe noi, ca pe toţi oamenii muncii, partidul clasei muncitoare, ne luminează învăţătura fără moarte a lui Vladimir Ilici Lenin” Raportul lui Mihai Beniuc are peste 60 de pagini, dar întreg acest raport ar trebui reeditat pentru a se vedea de unde s-a plecat. Că de-a lungul anilor au fost în conducerea Uniunii Scriitorilor şi oameni care au îndeplinit doar formal „sarcina de partid”, când nu s-au opus chiar făţiş, asta-i altă poveste. O istorie a Uniunii Scriitorilor ar fi necesară, din 1949 până în 1989, iar publicarea unor documente, cum ar fi stenogramele de la diferite conferinţe sau congrese, scrisori adresate de scriitori Biroului U.S. sau preşedintelui, inclusiv scrisori de protest cu caracter politic, ar arăta atât oportunismul unora, cât şi curajul altora.

De doi ani însă Uniunea Scriitorilor nu mai are ce „îndrumări de partid” să pună în practică. S-a transformat ea într-un sindicat, cum susţine Şt. Aug. Doinaş ? În măsura în care continuă să dea pensii şi să gestioneze restaurantul de la „Casa Scriitorilor”, să distribuie bilete de odihnă şi să administreze revistele sau „Cartea Românească”, da! Dacă însă ar avea cu adevărat vocaţie sindicală, ar face mult mai mult. În primul rând ar elabora un statut al scriitorului, aşa cum există statutul medicilor, al profesorilor, al juriştilor, pentru a defini meseria de „scriitor” alături de alte meserii libere şi astfel pentru a impune Guvernului discutarea/ elaborarea unui „pachet” de legi fără de care scriitorul nu există/rezistă într-o economie liberă şi într-un stat de drept. Ar urmări apoi puzderia de edituri-pirat care fură fără nici o jenă tipărind cărţi ale unor scriitori români sau străini fără să aibă acest drept. Ar mai cumpăra apoi – până la case de odihnă ! – o tipografie şi o fabrică de hârtie, încercând să devină independentă din acest punct de vedere. Ar face apoi o reţea de librării proprii, care să vândă revistele editate de scriitori şi cărţile lor, salvându-le astfel din oceanul de maculatură cu care-i inundată piaţa. O Uniune a Scriitorilor nu poate realiza ceea ce o editură ca Humanitas a realizat ? În sfârşit ar angaja un dialog continuu şi eficient cu Guvernul, chiar dacă nu are un Miron Cozma…

O asemenea organizaţie sindicală ar fi foarte deschisă tuturor publiciştilor care-s interesaţi de problemele producţiei şi difuzării literaturii, librarilor, întreprinzătorilor care doresc să sponsorizeze literatura etc. Ea şi-ar pierde actualul caracter elitist de tip nomenklaturist, care-i dat de statutul socialist al uniunii. Nicolae Manolescu observa, prin anii 70, că însuşi Eminescu, dac-ar trăi azi, nu ar putea fi membru al Uniunii Scriitorilor ! Criteriul administrativ care continuă să funcţioneze şi în prezent face din uniune o organizaţie elitistă, dar de un elitism ridicol, pentru că selecţia nu se bazează pe valoarea membrilor, ci pe numărul cărţilor tipărite de aceştia. Atunci când cărţile apăreau doar cu voie de la cenzura tovarăşului Dulea, această prevedere avea un sens, acum însă…

Pentru recunoaşterea valorii autentice, ar trebui o Academie de Litere, organizată pe secţii, cu primii cincizeci de poeţi, primii cincizeci de prozatori, primii cincizeci de critici (dacă sunt !) etc., o Academie care să adune sub cupola sa ce are mai valoros literatura română şi care prin conferinţe, simpozioane, sesiuni de comunicări, premii, relaţii cu străinătatea, biblioteci, muzee ale literaturii etc. etc. să scoată viaţa literară din letargia în care a fost ţinută atâta amar de ani. Domnul Eugen Simion cred că s-ar simţi mai bine alături de domnul Nicolae Manolescu decât se simte acum în compania d-lui V. Bârlădeanu !

Uniunea Scriitorilor, aşa cum arată acum, este şi sindicat, şi academie, sau nici sindicat, nici academie: un fel de struţocămilă şi nimeni din actualul Comitet Director nu s-a străduit să o reproiecteze. Discuţia de la televiziune dovedeşte că nici nu s-a gândit cineva la nişte structuri noi, funcţionale. Păcat! Literatura română merită instituţii pe măsura valorii sale.

1991 Ioan NEACŞU