Despre arhitectura in 1974 !

În iarna lui 1973 am primit o invitaţie la Congresul Internaţional de Arhitectură din mai 1975, care urma să se ţină la Madrid. Am dus corespondenţa obişnuită cu secretariatul Congresului, deşi eram convins că nu mi se va permite să plec peste hotare. Am propus revistei Ateneu o masă rotundă cu şi despre arhitecţi, pentru a marca măcar aşa evenimentul. În vara lui 1974 am făcut textul de mai jos, care a fost respins fără vorbă de direcţia presei. L-am găsit acum, umblând prin sertare, l-am recitit şi-l postez pe internet deoarece cred ca este exemplar în mai multe privinţe: se vede care erau ideile care deranjau cenzura, se vede cum încercau arhitecţii, ca de altfel toţi intelectualii, să-şi comunice propriul mesaj cu ajutorul penibilei limbi de lemn, se vede că rezistenţa prin cultură a fost continuă şi reală, chiar dacă uneori cenzura trimitea la sertar texte cum este acesta. În sfârşit, se mai vede că multe idei mai sunt valabile şi azi, cel puţin în Bacău!
Ioan NEACŞU





Arhitectul – un optimizator al environnementului


Anul viitor (1975, n.a.) va avea loc la Madrid cel de al XII-lea Congres Internaţional al Arhitecţilor. Întâmpinând acest eveniment - ştiinţific şi artistic în egală măsură - revista noastră şi-a propus să dea o mai mare atenţie acestei arte prea puţin abordată de presa noastră culturală.
În ridicarea continuă a calităţii vieţii, arhitectul are, sau ar trebui să aibă, un rol central, deoarece din multitudinea parametrilor care definesc existenţa umană, câţiva – şi dinte cei mai importanţi – depind de arhitecţi. Aceşti artişti care creează constrânşi de indici economici şi tehnici sunt în acelaşi timp ingineri care construiesc după legile frumosului. În era civilizaţiei tehnice arhitecţii sunt cei care garantează prin profesiunea lor, prin formaţia lor intelectuală că între cultură şi tehnică, între util şi frumos divorţul nu este inevitabil, că se poate ajunge acolo unde – cum zice Ion Barbu – geometria se întâlneşte cu poezia.
O discuţie cu omul de la planşetă e dificilă, întâi pentru că el preferă să se exprime în cifre, planşe sau machete, apoi pentru că nu este un răsfăţat al gazetarilor, dar mai ales pentru că există o reţinere nostalgică a omului care visează, ştie că visul lui costă bani şi e obişnuit ca mereu să fie admonestat pe tema asta. Am găsit însă la Institutul Judeţean de proiectări Bacău trei arhitecţi: Rozela Georgescu, Viorica Novac şi Gheorghe Nistor , care au acceptat o discuţie despre ei şi despre munca lor, discuţie pe care o transcriem mai jos.
Ioan Neacşu

Reporter: Arhitectul este unul dintre creatorii mediului înconjurător. Ce elemente ale spaţiului în care trăim pot face din acesta un spaţiu optim pentru existenţa umană?

Arh. Viorica Novac: Colectivităţile umane au fost confruntate permanent, în decursul evoluţiei lor istorice, cu problemele extrem de complexe ale inter relaţiilor dezvoltare – mediu ambiant. Parafrazând conceptul lui Aristotel asupra „vieţii bune”, aş spune că străduinţele cercetătorilor şi planurile de acţiune cu privire la mediul ambiant au drept scop crearea unui „mediu înconjurător bun”, înţelegând prin aceasta un mediu înconjurător care întreţine cel mai bine un comportament social dorit şi apreciat ca fiind conform cu necesităţile vitale ale speciei: adăpost, lucru, hrană, posibilităţi de odihnă şi recreare, realizarea dorinţelor, a aspiraţiilor general umane de securitate a existenţei.
Creatorul acestui mediu nu este singur arhitectul, deşi arhitectul are şi el, într-adevăr, „partea a de vină” în conturarea şi definitivarea mediului înconjurător. Contribuţia sa este doar din punct de vedere plastic, estetic, funcţional. Evoluţia acestui mediu, încadrarea sa într-un sistem sau suprasistem este apanajul unor domenii ce se întrepătrund şi se susţin reciproc: prospectiva, geografia, climatologia, ecologia,ergonomia, sociologia, psihologia etc. Considerentele prospective, de exemplu, de definire şi determinare a mediului ambiant, legate de influenţele favorabile sau nefavorabile pe care le exercită asupra societăţii umane evoluţia mediului ambiant fac parte integrantă din optimizarea mediului.

Reporter: Într-adevăr, mediul înconjurător nu se defineşte doar plastic, estetic şi funcţional, dar nici arhitecţii nu se rezumă doar la influenţarea atributelor strict arhitectonice ale mediului. Ei se orientează spre un studiu interdisciplinar al environnementului, sunt informat că viitorul congres internaţional de arhitectură de la Madrid va aborda tocmai problema studiului interdisciplinar al arhitecturii. Din această perspectivă, cum vedeţi relaţia cu ecologia? Ce evitaţi în studiile dumneavoastră urbanistice, care sunt noxele împotriva cărora luptaţi ?

Arh. Viorica Novac: Sistematizarea teritorială, urbană şi rurală, ca un ansamblu de discipline ştiinţifice, tehnice şi estetice a apărut la începutul secolului nostru, mai întâi cu timiditate şi ezitări, apoi din ce în ce mai ordonat şi eficace, furnizând analize, studii, soluţii teoretice şi practice pentru organizarea relaţiilor dintre mediul material construit şi colectivităţile umane. Dezvoltarea generală a societăţii şi în primul rând cea economică, intensificarea schimburilor energetice cu mediul ambiant, aceste procese care se accentuează în ultimul timp generează zone de conflict direct cu colectivităţile umane. Există apoi condiţiile naturale care afectează biologic şi psihic viaţa oamenilor, cu intensităţi diferite în diferite perioade ale anului.

Reporter: Să ne întoarcem la poluare.

Arh. Viorica Novac: Problema mediului natural este foarte importantă atunci când discutăm poluarea, pe de o parte pentru că elemente ale mediului natural – apă, aer, sol – pot fi poluate de industrie, iar pe de altă parte pentru că elemente ale mediului natural – vegetaţie, vânt – pot contribui la protecţia ansamblurilor de locuit, pot micşora sau chiar anula noxe care scapă sistemelor de filtrare sau epurare ale industriei.
Evitarea poluării sonore a zonelor de locuit se realizează prin redistribuirea parcărilor în afara zonelor de locuit, prin gruparea zonelor pentru jocul copiilor şi mai ales prin realizarea centurii rutiere ocolitoare. Toate aceste trei măsuri sunt în curs de aplicare în municipiul Bacău.

Arh. Rozela Georgescu: Se poate vorbi şi de o poluare psihică şi vizuală. Se încearcă în acest sens agrementarea ansamblurilor de locuit şi proiectarea unor funcţionalităţi care să asigure utilizarea optimă a tuturor dotărilor edilitare.

Reporter: Concret, dacă cineva stă la etajul zece şi liftul nu merge de două săptămâni, putem vorbi de poluare psihică ?

Arh. Rozela Georgescu: Sigur, dar aici nu mai este de vină proiectantul, ci întreprinderea care asigură buna funcţionare!

Arh. Gheorghe Nistor: Realizarea parţială a prevederilor din proiect – liftul este prevăzut să funcţioneze! – duce la poluare sonoră, vizuală sau psihică. Iată, de exemplu o poluare psihică marcată o constituie în municipiul Bacău existenţa cimitirului în centrul cartierului Cornişa. Proiectul prevede dezafectarea lui, dar municipalitatea continuă să dea autorizaţii de construire a cavourilor, se permit înhumări care întârzie nejustificat dezafectarea zonei.

Arh. Viorica Novac: Aş dori să revin la poluarea industrială. Aici cuvântul principal trebuie să-l aibă specialiştii din industrie, dar şi noi, prin studii de sistematizare, contribuim la amplasarea spaţiilor de locuit în zonele cel mai puţin poluate. De exemplu dezvoltarea platformei industriale a Comăneştiului ne-a ridicat astfel de probleme. Cum studiul arăta că actuala amplasare a Comăneştiului nu este corespunzătoare, am propus dezvoltarea zonelor de locuit pentru muncitorii platformei industriale în perimetrul oraşului Moineşti, oraşul Comăneşti rămânând la dezvoltarea actuală. Zone plantate au fost de asemenea adoptate ca soluţii pentru reţinerea noxelor industriale.

Reporter: Problemele urbanismului sunt vaste şi mult mai interdisciplinare – dacă pot spune aşa! – decât problemele ridicate de construcţia propriu-zisă. Un arhitect gândeşte un edificiu, sau un ansamblu urbanistic, perfect din toate punctele de vedere: estetic, funcţional şi economic. Construcţia realizată nu are totdeauna calităţile scontate. De ce ?

Arh. Rozela Georgescu: Problema, se pare, prezintă două aspecte, două direcţii de dezbatere, care rezultă şi din implicarea însuşi a arhitectului în rezultatele muncii sale, începând cu actul propriu-zis de creaţie – consultant şi verificator pe parcurs – şi terminând cu recepţia. Aş zice că există pentru unele sau chiar multele nereuşite cauze. Ele sunt în ultimă instanţă deficienţe în însuşi procesul de creaţie, pe de o parte, şi exterioare acestui proces, pe de altă parte.
Dintre cauzele interioare procesului de creaţie menţionez neaprofundarea suficientă a unei categorii de lucrări ce ţin de elaborarea proiectului, neaprofundare determinată de urgenţa reclamată la faza de proiectare, ale cărei necesităţi nu sunt înţelese cu simţ de răspundere şi competenţă de organele de resort ale beneficiarului, cele care pregătesc justificările economice, temele şi comenzile. Există de multe ori un consum de timp neraţional, în detrimentul timpului afectat proiectării propriu-zise. De asemenea nu întotdeauna timpul de documentare îşi păstrează ponderea necesară în actul de creaţie.
Mai importante şi mai greu de evitat sunt însă cauzele exterioare procesului de creaţie: aplicarea unor proiecte tip neinspirate, fade, ce neglijează estetica, dar nu rezolvă nici utilitatea, lipsa unei game variate şi interesante de materiale durabile în timp şi uşor de întreţinut, execuţia neîngrijită şi adeseori deficitară a elementelor de tâmplărie – lemn sau metal – de către furnizor, precum şi execuţia necalitativă a unor lucrări de finisaj de către constructor… Uneori nu se respectă unele detalii sau indicaţii date de proiectant pe şantier sub motiv că se operează o reducere a cheltuielilor sau pretinzându-se nişte raţionalizări care nu întotdeauna se dovedesc a fi ceea ce par. O altă cauză este lipsa de dotare corespunzătoare a trustului de construcţii, fapt care duce la o rigiditate a rezolvărilor – consecinţă a mecanizării limitate a mijloacelor de construcţie. Este de dorit ca în această situaţie toţi factorii care concură la realizarea unui ansamblu sau a unui obiectiv să examineze cu aceeaşi înţelegere şi simţ al răspunderii efectul muncii lor pentru obţinerea calităţilor scontate: estetic – funcţional – util , atributele esenţiale ale arhitecturii din cele mai vechi timpuri.

Reporter: La recepţia lucrărilor participă şi proiectantul ?

Arh. Gheorghe Nistor: Autorul proiectului participă la recepţie doar consultativ. Ca să fie această prezenţă eficientă, proiectantul trebuie să fie membru al comisiei, cu drept de vot. Eu când sunt chemat nici nu mi se arată procesul verbal de recepţie, deci ce rost are prezenţa mea acolo ?

Reporter: Există un conflict de principii între proiectant şi constructor ?

Arh. Gheorghe Nistor: Problema s-a discutat aici. Un conflict de principii – teoretic vorbind – nu există, ci doar modalităţi practice diferite de abordare a problemelor pe care le ridică execuţia. De exemplu nerealizarea unei anumite structuri, sau a anumitor elemente de arhitectură pe motivul lipsei de utilaje, sau nerealizarea unor finisaje pe motiv că nu sunt materiale presupune o abordare subiectivă, comodă a problemelor în discuţie. Pentru eliminarea acestor neînţelegeri trebuie ca şi constructorul să priceapă că o industrializare totală nu conduce la realizarea frumosului, a utilului şi chiar a economicului. Adâncirea relaţiilor de colaborare este necesară. La noi acest proces a început şi sperăm că va continua.

Reporter: Nu credeţi că şi constructorii ar trebui să aibă cunoştinţe de estetica mediului ambiant ?

Arh. Gheorghe Nistor: Consider că inginerii constructori au aceste cunoştinţe, dar preocuparea exclusivă pentru producţie, pentru realizarea sarcinilor de plan le elimină orice preocupare de estetică. Pe de altă parte ar fi necesară prezenţa unor cadre pregătite în arhitectură (arhitecţi sau conductori arhitecţi) la trusturile de construcţii, deoarece aceştia primesc în institut o educaţie estetică amănunţită.

Reporter: Când am spus „constructori” nu m-am referit în mod special la ingineri, ci la constructori în general. În şcolile profesionale şi în liceele de construcţii nu se predă o singură oră de estetică industrială şi cel puţin pentru mozaicari, faianţari, zugravi, parchetari ar trebui ca estetica industrială să fie tot atât de importantă ca şi tehnologia, sau desenul tehnic. Cel puţin constructorii, de la inginer la muncitor, ar trebui să înţeleagă faptul că ei pun în operă o lucrare de artă! Publicul, însă, este el pregătit să înţeleagă mesajul artei dumneavoastră ?

Arh. Rozela Georgescu : Publicul înţelege o operă de artă dacă aceasta poartă în ea cu adevărat un mesaj. Important este să nu faci artă gratuită.
Publicul este întotdeauna receptiv, moştenind puterea de selecţie a poporului nostru, dotat cu o sensibilitate deosebită. Educarea continuă însă, cu mijloace convingătoare, poate eleva gustul publicului spre subtilităţile arhitecturii şi ale artei contemporane. Mai rămâne în discuţie o minoritate care se dezinteresează, care este voit neavizată, absentă la lecţiile despre frumos ale contemporaneităţii, dar care când are prilejul emite păreri ţi aprecieri tendenţioase. Pentru educarea acestei părţi din public munca este mai grea, dar absolut necesară.

Reporter: Ce părere aveţi despre design ?

Arh. Rozela Georgescu: Se vorbeşte azi mult despre tendinţa de industrializare a construcţiilor, urmată însă de aspiraţia către individualizarea locuinţei, de încadrarea ei într-un peisaj cu care să fie solidară, cu care să se acorde. Există deci, strâns legată de sensibilitatea ancestrală a acestei lumi, de universul ei spiritual, o psihologie a formelor, o necesitate obiectivă pentru studiul universului formelor, în ultimă instanţă designul. Acestea sunt domenii a căror pondere în organizarea spaţiului va creşte hotărâtor în următoarele decenii. Oamenii nu se vor mulţumi să fie pur şi simplu încadraţi într-un peisaj, sau în propria lor locuinţă şi înconjuraţi de lucruri pur şi simplu utilitar-funcţionale, ci, probabil, vor dori din ce în ce mai mult să-şi creeze spaţiul după gustul lor.
Este remarcabil faptul că fără să avem o anume tradiţie în design, că deşi suntem la început, s-a iniţiat prin revistele „Mobila”, „Arhitectura” şi „Arta” o adevărată campanie de presă în favoarea frumosului la nivelul produselor industriale în ţara noastră. Este o invitaţie pentru realizarea pe scară largă, la nivelul cerinţelor zilnice, a obiectelor care întrunesc în egală măsură deziderate de util şi frumos. Trebuie să ne gândim ce avem de făcut în acest domeniu, stimulând factorii de creaţie şi de decizie încă în faza incipientă, de studiu, urmând ca la izvoarele creaţiei industriale să stea oameni dotaţi şi cuceriţi de dragostea pentru frumos.

Reporter: Credeţi că se face suficient pentru educaţia design a publicului ?

Arh. Rozela Georgescu: Mai ales în ultimele luni se face foarte mult. La televiziune, de exemplu, emisiunea „Căminul” este foarte bună. În Bacău, după câte ştiu, funcţionează un curs de estetică industrială în cadrul Universităţii Populare.

Arh. Viorica Novac: Ar trebui mai multe conferinţe ale arhitecţilor, discuţii cu publicul, un contact direct.

Arh. Gheorghe Nistor: Eu cred că prin însăşi producţia de arhitectură publicul este educat. În 1959, o anchetă a constat că oamenii nu ştiu să folosească instalaţiile şi piesele unui apartament. Acum, producţia masivă de apartamente i-a convins pe locatari să le folosească în condiţii corecte. Aş propune o preocupare permanentă a arhitectului ca prin însuşi proiectul respectiv să educe publicul, arta noastră să fie educativă.

Arh. Rozela Georgescu: Instalaţiile şi dispunerea spaţiului să fie astfel realizate, încât să sugereze funcţia şi să conducă implicit la folosirea lor corectă

Reporter: Aceasta este o cerinţă design şi ergonomică în acelaşi timp, de fapt este un principiu al proiectării design. Aş vrea să revenim la Bacău şi să vă întreb: cum apreciaţi, din punct de vedre urbanistic, dezvoltarea oraşului nostru ? Ce are specific ?

Arh. Rozela Georgescu: Este foarte adevărat şi recunoscut faptul că oraşul Bacău de-a lungul timpului a avut, ca mai toate oraşele Moldovei, o dezvoltare haotică, neraţională, încorsetată de lipsa dotărilor edilitare şi de unele prejudecăţi urbanistice. Explozia demografică contemporană îşi are ecoul şi în dezvoltarea oraşului nostru, care la un moment dat a pretins extinderi şi densităţi modificate în perimetrul său. Problema mediului ambiant devenit cadru al vieţii sociale are implicaţii şi în sistemul şi în direcţiile urbanistice de dezvoltarea a oraşului. Au rezultat ansambluri şi cartiere noi de locuinţe (Cremenea 1 şi 2, Cornişa, URA Nord, 1 Mai) dotate corespunzător cu spaţii comerciale, de joc, de folosinţă generală, creşe, grădiniţe, spaţii verzi. În viitor se va merge pe îndesirea construcţiilor în zona centrală, pe completarea dotărilor de interes orăşenesc şi pe dozarea înălţimilor, eliminând excesele. Cartierele noi ce se vor construi (Mioriţa, Victor Babeş) se vor integra şi racorda la circulaţiile majore – naţionale şi judeţene – având în vedere şi completarea inelului periferic ce va prelua circulaţia grea, degajând zona centrală. Coloana vertebrală a oraşului, axa Nord – Sud se va construi prin prelungirea bulevardului N. Bălcescu până la intrarea dinspre sud a Bacăului, primind caracterul intim al unei esplanade în zona de maxim interes care se prefigurează a fi traseul dintre hotelul Decebal şi viitorul magazin universal.
Dezvoltarea urbanistică a oraşului încearcă să ţină seama de legea apărării mediului ambiant. În acest scop s-a propus o comasare a zonei industriale în afara oraşului, cu tendinţa de anulare a izvoarelor de nocivităţi din Bacău.
Oraşul nostru dispune de zone verzi periferice împădurite (Mărgineni, Gherăieşti) care trebuie protejate şi prelungite pe cât posibil în oraş, cu acest prilej punându-se în valoare şi apa Bistriţei, care ar putea activa ambientul oraşului şi, cine ştie, într-un viitor apropiat ar putea deveni o apă cu adevărat interioară Bacăului, oferind zone de agrement şi odihnă.

Arh. Viorica Novac: Cunoscuta „Strada Mare” probabil se va păstra, va fi renovată şi se va construi o zonă comercială tradiţională, care să evoce Bacăul de altădată.

Reporter: Ce probleme estetice ridică sistematizarea localităţilor rurale ?

Arh. Gheorghe Nistor: Arhitectura populară care este tradiţională pentru noi trebuie să-i preocupe şi-i preocupă în special pe sistematizatori. Nu trebuie să se elimine elementele specifice, dar trebuie să fie interpretate în arhitectura modernă, ţinând cont de materiale noi şi de tehnologii. A doua preocupare principală în sistematizarea rurală o constituie din punct de vedere urbanistic organizarea gospodăriei ţărăneşti, ţinând cont că aceasta se deosebeşte de locuinţa urbană datorită specificului activităţii populaţiei. Organizarea centrului civic drept singurul punct important în desfăşurarea vieţii sociale rurale trebuie realizată în aşa fel încât să răspundă tradiţiilor, nevoilor, obiceiurilor populaţiei din satul respectiv. Acest centru dă specific satului. Valorificarea cadrului natural existent se va face prin eventuala dozare a clădirilor în raport cu acesta, sau invers: dozarea cadrului natural în raport cu clădirile. De asemenea armonizarea culorilor cu peisajul este o preocupare constantă a noastră. De exemplu, pe fundalul unei păduri proiectăm clădiri luminoase, în culori pastelate şi calde, iar în peisajul câmpiei verzi sau înflorite clădiri albe, care pun în valoare şi construcţia, şi peisajul.

Arh. Rozela Georgescu: De fapt legătura dintre natură şi arhitectură a fost respectată totdeauna în arhitectura populară.

Arh. Gheorghe Nistor: Sigur! Ca o ultimă preocupare aş cita dispunerea accesului spre sat în aşa fel încât să ofere vederii călătorului o panoramă a localităţii înainte de a pătrunde în ea.

Reporter: Problemele arhitecturii sunt multe şi pasionante. Arta dumneavoastră venerabilă, precum muzica sau poezia, este chemată să creeze pentru om un cadru estetic de existenţă. Ea este, ca orice artă, vitală. Vreau să sper că discuţia noastră va atrage atenţia cititorilor în acest sens. Vă mulţumesc.
Ioan Neacşu

Comunismul este un cal mort ?

Crimele sunt imprescriptibile!

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei - care este formată din parlamentari a 46 de ţări! - a adoptat recent o rezoluţie în care sunt condamnate crimele comise de regimurile comuniste. În documentul adoptat sunt condamnate încălcările masive ale drepturilor omului, asasinatele şi execuţiile individuale şi colective, moartea a milioane de oameni în lagăre de concentrare, prin înfometare, deportări, tortură, muncă silnică şi alte forme de teroare fizică în masă. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, unde sunt destui comunişti sau socialişti care au fost foarte deranjaţi de ideea de proces al comunismului, nu a întrunit necesarul de două treimi din voturile exprimate pentru a adopta şi alte două documente propuse de raportorul PPE, anume proiectul de recomandare care face apel la guvernele Europei să adopte o declaraţie oficială de condamnare internaţională a crimelor regimurilor totalitare comuniste şi proiectul de recomandare în care se făcea apel la guvernele Europei să adopte o declaraţie similară şi să întreprindă anchete juridice ale persoanelor implicate în crimele comise sub regimurile totalitare comuniste. Concret se propunea guvernelor fostelor ţări comuniste să formeze Comisii naţionale de Evaluare, să relaxeze Legea Arhivelor, să modifice manualele şcolare, să instituie o Zi Memorială, să înfiinţeze Muzee şi Monumente publice. Acest rezultat al votului a fost foarte diferit interpretat, de la satisfacţia pentru faptul că totuşi primul document a fost adoptat, deci după cincisprezece ani de la căderea comunismului, în sfârşit se face un pas înainte, până la dezamăgirea cu care se constată că în Europa putem vorbi de un comunism, fie şi travestit în social-democraţie, încă foarte puternic.

Doamna Monica Lovinescu povestea că, ajunsă în Parisul de după război, era privită cu ostilitate de cei mai mulţi dintre intelectualii din capitala Franţei, atunci când auzeau că este refugiată din România: „Cum, ai formidabila şansă de a construi comunismul în România şi tu vii aici, în capitalismul acesta muribund (sau „în putrefacţie”)?” Probabil încă mai sunt mulţi dintre aceia care cred că toate ororile regimurilor comuniste criminale sunt inventate, că omenirea nu poate fi salvată de la pieire decât de comunism.

Încercând o primă diversiune care să abată atenţia de la pericolul pe care încă îl reprezintă comunismul, domnul Silviu Brucan spunea că un proces al comunismului este inutil, deoarece „comunismul este un cal mort”. O altă diversiune, poate mai gravă, este cea lansată de domnul Ion Iliescu, atunci când spunea că se doreşte condamnarea a patru milioane de români, câţi au fost membri de partid. Când s-a lansat ideea procesului comunismului, atât AFDPR-ul, cât şi Alianţa Civică au precizat două principii esenţiale: răspunderea pentru crime nu poate fi decât personală, nu pot fi răspunderi colective, trebuie pornit de la prezumţia de nevinovăţie şi nu este vorba de toţi cei patru milioane de membri de partid, ci de nomenclatură, activişti şi securişti, de cei care au fost salarizaţi şi au beneficiat de tot felul de avantaje pentru a institui teroarea.

După cincisprezece ani constatăm că prezenţa lor în structurile tuturor partidelor şi în administraţie este principala frână în efortul nostru de a progresa. Legea lustraţiei, cerută de proclamaţia de la Timişoara şi mai apoi de Piaţa Universităţii, care solicita ca timp de cinci ani (un lustru este de cinci ani!) foştii activişti şi securişti să nu ocupe funcţii publice nu presupunea nici procese penale, nici ani grei de puşcărie (de mulţi probabil meritaţi cu vârf şi îndesat!) ci doar o retragere pentru a nu mai face în continuare şi mai mult rău, cum s-a şi întâmplat. Această lege acum este tardivă, oricum nu ar trebui să se mai pună problema celor cinci ani, deci nu ar mai trebui să se numească „a lustraţiei”. Suntem nevoiţi să constatăm că, dacă răsturnarea lui Ceauşescu a reuşit, revoluţia anticomunistă este departe de a se fi încheiat.

Să facem puţină istorie, poate învăţăm ceva din ea.

În iarna atât de friguroasă, dar atât de plină de speranţe în care a căzut Ceauşescu, la prima conferinţă a Sindicatului Liber din Învăţământ din Bacău am propus o Moţiune care devansa cu o lună Proclamaţia de la Timişoara şi care, cu toată opoziţia unui grup agresiv din sală, a fost adoptată. Iată textul integral: „Conferinţa Sindicatului Liber din Învăţământul judeţului Bacău cere Inspectoratului Şcolar al judeţului Bacău să nu permită integrarea în învăţământ a nici unui activist din aparatul de partid, utc sau cultural, nici ca suplinitor, nici ca titular. Motivăm această hotărâre prin aceea că aparatul de partid, utc şi cultural a fost principalul profitor al dictaturii comuniste, s-a dovedit incapabil şi corupt, deci nu prezintă calităţile morale necesare în munca de educaţie. Cerem de asemenea Ministerului Învăţământului să ia măsuri ferme în acest sens în tot învăţământul românesc. 4 februarie 1990.” (Catedra, an I, nr.5, 5 martie 1990, p.1). Spre surpriza mea, ministerul a ţinut cont de această moţiune; în regulamentul de numiri şi transferări a apărut exact formularea de mai sus, dar cu o virgulă, după care mai erau câteva cuvinte: „dacă nu are catedră rezervată”! Ori spuneţi-mi care activist nu avea prima grijă să-şi rezerve cea mai bună catedră ?

Şi totuşi, atunci când Parlamentul Europei ezită, este datoria noastră să luăm iniţiativa. Alianţa Civică in Bacău a cerut adoptarea unei legi care să declare imprescriptibile crimele comunismului, atât cele de dinaintea lui decembrie 1989, cât şi cele de după căderea lui Ceauşescu. Am mai propus elaborarea unei cărţi roşii care să cuprindă numele tuturor activiştilor şi securiştilor, atât din judeţe, cât şi din Capitală, însoţite de funcţii şi de cariera lor postdecembristă. Dacă Guvernul României, fără să aştepte recomandări de la Parlamentul Europei, organizează o structură de analiză a datelor necesare unui proces al comunismului, nu putem decât să ne bucurăm.

Trebuie să înţelegem însă că tot ce s-a făcut până acum în acest sens, s-a făcut din iniţiativa societăţii civile. Memorialul Sighet şi şcoala de aici, programul de istorie orală, la care au participat sute de elevi şi studenţi, apariţia a sute de cărţi, construirea unor monumente reprezintă efortul societăţii civile de a lupta cu balaurul. Instituţionalizarea luptei împotriva comunismului va face posibilă şi îndepărtarea tovarăşilor din funcţiile publice, şi un adevărat proces al comunismului, asemănător celui intentat nazismului, crima este crimă indiferent de culoare, şi mai ales un amplu proces de educaţie anticomunistă. Un obiect care să fie obligatoriu în şcoli ar trebui să arate elevilor adevărata faţă a comunismului. Ziua Naţională de luptă împotriva comunismului, care este 15 Noiembrie, ar trebui comemorată cu solemnitate în toate şcolile şi bisericile. La mănăstirea Petru Vodă, părintele Iustin a aşezat la loc de cinste moaşte ale unor mucenici căzuţi jertfă regimului criminal. În faţa lor trebuie să ne plecăm fruntea ca în faţa tuturor sfinţilor Bisericii. Comunismul nu-i un cal mort, cum încearcă să ne liniştească domnul Silviu Brucan. El este cu atât mai periculos, cu cât afectează mentalitatea, atât individuală, cât şi colectivă. Europa n-are decât să voteze sau nu tot felul de recomandări. Guvernul nostru este de apreciat pentru faptul că a pornit instituţionalizarea acestei lupte. Însă educaţia, dar mai ales credinţa ne va mântui.

Ioan NEACŞU

Practica agricola (munca fortata!) la IAS Sascut

Jurnal de campanie

14 – 19 octombrie 1974

Luni, 14 oct.

1) La sosire, aflăm că spaţiile pentru cazare nu sunt amenajate. Rămân patru elevi pentru acest lucru, restul pleacă la câmp. Se culeg cartofi rămaşi în urma recoltării cu maşina. Se dă norma: 30 de coşuri de elev (normă pentru cules în urma plugului !). Elevii realizează între 12 şi 18 coşuri. Atrag atenţia inginerului asupra faptului că munca prestată de către elevi nu poate fi normată.

2) Masa de prânz, pe câmp: 1.- Borş cu cartofi

2.- Fasole cu şuncă

3) La ora trei şi jumătate, plouă. După o oră de stat în ploaie, vine şi camionul care duce elevii la fermă.

4) Dormitoarele nu sunt gata. Paturi de fier din timpul războiului, greu de montat şi defecte. Uşile nu au clanţe, geamurile nu au sticlă şi nu se închid. Nu se face foc.

5) Masa de seară: 1.- Macaroane nefierte cu telemea

2.- Ceai cu pâine neagră

Elevul Matanie a găsit un cui în pâine.

Marţi, 15 oct.:

1.) Masa de dimineaţă: 1.- Pâine neagră cu marmeladă.

2.- Ceai (apă cu zahăr). Pentru cei 50 de elevi ar fi suficient laptele produs într-o zi de o singură vacă!!

2.) Elevii în câmp. Burniţă. Activitatea de azi: încărcat cartofi în remorci: 4 lei tona. Până seara sunt transportate 11 remorci a 4 – 4,5 tone. Asta înseamnă mai puţin de o tonă de elev. Tractoriştii joacă şeptic sau întârzie ore întregi cu transportul (La Sascut aştept un tractor să plec în câmp de la 10h 55’ până la 12h 15’), iar echipa de militari care lucrează alături a încărcat un tractor până la prânz şi unul după prânz.

3.) Masa de prânz: 1.- Borş de fasole

2.- Pilaf cu carne (carnea este nefiartă)

4.) Dau telefon la Bacău, nu găsesc nici un ziarist (Roni şi Lupu sunt la reciclare), trebuie să mă descurc singur. Discuţie „de principii” cu Gruia, şeful fermei.

5.) Elevul Gheonea Fl. este vizitat de tatăl său, şef la judeţ. Nu schimbă cu nimic situaţia. (Doar faptul că, seara, ceaiul nu mai este servit prin cufundarea cănilor în căldare, ci cu o singură cană).

6.) Masa de seară: 1.- Cartofi cu slănină

2.- Ceai (azi pâinea este mai bună!)

Miercuri, 16 oct.

1.) Masa de dimineaţă: 1.- Ceai

2.- Tobă de 10 lei kg.

2.) Se face repartizarea la muncă. Ing. Chiţu Radu repartizează elevii de la XI B la combine şi pe ceilalţi la sortat cartofi de sămânţă. Elevii de la sortat au recuperat din cartofii aruncaţi (stricaţi) trei remorci. Elevii repartizaţi la combine au fost pe câmp la 7h 30’ . La opt şi jumătate au venit tractoriştii şi au organizat un chef în baraca paznicului până la nouă şi jumătate, când a venit inginerul Chiţu şi a lucrat personal la repararea unei maşini de recoltat, apoi i-a lămurit pe tractorişti să înceapă, totuşi, lucrul. Ei au început, cu următoarea formaţie: doi elevi cu furci înaintea combinei, patru pe combină şi doi în urmă, pentru recuperarea cartofilor căzuţi. S-a lucrat câte 3-5 minute, apoi s-au făcut întreruperi de 30-50 minute, timp în care tractoriştii continuau discuţia şi… cheful. Tractoristul d pe prima maşină, care mi-a spus că-i detaşat de la Răcăciuni, era atât de ameţit încât tractorul mergea in zig-zag şi tăia oblic rândul de cartofi. O asemenea recoltare înseamnă multe pierderi. Două combine (capacitatea maximă = 100 t. x 2= 200t/ zi) au recoltat cinci remorci (5 x 4 = 20 t/ zi ). Repartizarea elevilor este motivul pe care-l invocă ei spre seară, când s-au trezit şi şi-au dat seama că n-au făcut mare lucru. Evident, elevii nu-s „specialişti”, dar dacă s-ar fi lucrat continuu s-ar fi realizat cel puţin o sută de tone.

2.) Masa de prânz: 1.- Ciorbă de cartofi cu orez

2.- Costiţă cu mazăre şi cartofi (!!!)

Masa a fost adusă pe câmp, la timp.

3.) Şeful cantinei, Mihăilă, refuză să-mi dea un calcul al mesei unui elev pe zi, calcul făcut analitic. Masa, spune el, costă 10-12 lei, după borderoul de magazie. Nu are timp să calculeze meniul. Să-l facem noi, dacă vrem.

4.) Mihăilă are un salariu de 1400 lei şi maşină Moskvici. Are o fiică elevă la Adjud în clasa a X-a şi se duce la fiecare două zile să-i ducă mâncare deoarece masa de la cantina căminului nu-i bună !

5.) Îi caut la ora 16 pe ingineri la fermă, dar nu-s de găsit. Mi se spune că au plecat la Bacău, la o şedinţă. Voiam să obţin în scris faptul că vor plăti în regie şi nu în acord. De discutat această problemă mâine.

6.) Înainte de a pleca, inginerul Chiţu a dispus ca un tractor să meargă după elevi. Tractoristul Ene a întârziat plecarea şi elevii au venit pe jos. (Luni cu maşina, marţi cu tractorul, miercuri pe jos ! )

7.) A venit doamna Sion şi a făcut o vizită prin dormitoare, la cantină, la câmp. A vorbit cu şeful cantinei. Ne-a spus că aici la Sascut alte licee au rămas datoare (liceul de mecanică a rămas dator cu 1500 lei). Să încheiem o convenţie în legătură cu plata în regie sau pur şi simplu să le spunem şefilor de ici că plecăm la Bacău.

8.) Am aflat că există o convenţie între Ministerul Agriculturii şi M.I.E. care cuprinde obligaţiile fermelor agricole şi ale elevilor. Noi nu o ştim şi suntem în inferioritate informaţională. Trebuie s-o găsesc. Eventual la inginerul Gruia, şeful fermei, s-o citesc şi atunci altfel se poate discuta.

9.) L-a vizitat pe elevul Bejenaru vărul său, Bejenaru Vasile, de la Direcţia Agricolă Judeţeană. M-am convins că singura soluţie justă este plata în regie. A propos de cantină, câteva întrebări pentru contabil: - cum se stabilesc cantităţile necesare de alimente ?

- care este reţetarul ?

- dacă avem reţetar cu preţuri, facem noi meniul.

1o.) Masa de seară: 1.- Fasole cu şuncă

2.- Ceai (!!!)

Joi, 17 oct.

1.) Masa de dimineaţă: 1.- Tobă de 10 lei kg. (circa 50 gr.), deşi am spus ieri să nu se mai dea tobă din resturi. Trei elevi au avut rău la stomac, iar unul a avut febră.

2.- Cafea cu lapte.

2.) Din nou discuţii cu Mihăilă. Domnul Prodea este ceva mai violent, este furios când află că masa de luni e de peste 10 lei. Îi atrag atenţia lui Mihăilă să facă mâncare din carne, nu din afumături sau salam.

3.) La câmp, activitatea de luni, adică strânsul cartofilor din urma maşinii. S-a încărcat o remorcă. Deşi e foarte frumos, combinele merg aproape ca şi ieri. Activitatea elevilor este, ca în toate celelalte zile, nenormată.

4.) Masa de prânz. Moşul care vine cu căruţa e beat – azi e zi de salariu. A încurcat porţiile, a adus mai puţine.

1.- Borş de fasole

2.- Cartofi cu salam. Deşi am spus chiar dimineaţă să nu se facă asemenea mâncare, deşi atât Gruia cât şi Mihăilă spun că putem cere noi la masă orice, nu se respectă nimic din ce spunem noi. Când i-am atras atenţia lui Mihăilă în legătură cu faptul că nu accept să mai dea elevilor tobă, mi-a replicat că n-are ce face cu ea, doar n-are s-o arunce! Militarii au alt regim alimentar: dimineaţa un fel de mâncare şi cafea cu lapte, la zece gustare, la prânz trei feluri de mâncare (două şi desert), iar seara două feluri de mâncare. Nu li se dă ceai decât din când în când.

5.) Dimineaţă am stabilit cu ing. Chiţu ca la prânz să hotărâm, eventual în scris, problema mesei şi a remuneraţiei. După masă a trecut cu maşina pe lângă noi, dar n-a oprit să ne ia la fermă. A rămas domnul Prodea cu elevii, iar eu am pornit spre fermă cu autostopul. Încă un exemplu de felul în care se ţin tovarăşii ăştia de cuvânt. Au calitatea de a minţi cu candoare, cu o seninătate imperturbabilă.

6.) La fermă îl găsesc pe ing. Gruia, îi spun despre ce este vorba şi zice că nu se poate ce vrem noi (adică masa după reţetar şi plata în regie), că vom discuta mai târziu deoarece este în fermă directorul general. Îl întreb dacă nu pot vorbi cu dânsul şi-mi spune că, oricum, tot între noi trebuie rezolvată problema. Admit.

7.) De luni, azi în sfârşit s-a măturat prin camere. Secretul stă în faptul că ieri a fost o comisie sanitară care l-a amendat pe director cu 500 lei.

8.) Concep o „convenţie” între noi şi fermă, care să prevadă condiţiile de lucru. O las la contabil să i-o dea inginerului Gruia, deoarece a venit domnişoara Dimitrov cu Drăghici şi un doctor şi vreau să plec la Bacău cu maşina lor. Doctorul a inspectat bucătăria şi a ameninţat cu amenzi.

9.) Înainte de a pleca, ne întâlnim cu inginerul Gruia şi-i spun că am lăsat o convenţie la contabil, s-o studieze şi eventual s-o semneze. Vreau să am un act scris de la ei.

Vineri,18 oct.

1.) La Bacău, vorbesc cu domnul Gheonea. Îmi promite că va trimite mâine un autobuz, că Gruia s-a angajat să dea patru mese şi carne de porc la masă.

2.) Vorbesc cu domnul Botezatu. Îmi spune că, dacă nu ne convine, putem să-i ameninţăm că mutăm elevii la Iteşti.

3.) Iau delegaţie pentru Oneşti, pentru luni, 21 oct., ora 9.

4.) Ajung cu autostopul la Sascut pe la ora 13 şi jumătate. Îl găsesc pe Gruia singur. Spune că nu poate semna convenţia, că să o semneze inginerul Chiţu. Promite ca mâine elevii să meargă la vie, dar să lăsăm zilele de până acum aşa. Refuz, evident. Mă invită pe mine la vie (ieri spunea că problema trebuie discutată la o masă…) şi refuz din nou. Mă duce cu maşina pe câmp. În maşină, o ladă cu struguri din care mă invită să mănânc. Îmi spune că nimeni nu se poate lega de ferma lui, deoarece e foarte importantă în reţeaua I.A.S. Chiar dacă-s ziarist şi vreau să scriu despre eventualele nereguli, nimeni nu-mi va publica aşa ceva. Îi spun că eu nu vreau să fac ordine în ferma lui, asta nu-i treaba mea, eu vreau ca elevilor să li se asigure câştigul minim garantat de lege şi o masă calculată legal. Abia a plecat tov. Găină că în barieră ne întâlnim cu tov. Negoiţă (primul este director general al Direcţiei Agricole Judeţene şi al doilea este director general al I.A.S.). Tot timpul, zilnic vin şefii pe aici. Oare ce treabă au…?

5.) Ajung în câmp. Elevii culeg cartofi după combină, fără chef. Aflu că dimineaţă au fost trimişi pe jos, deoarece inginerul Chiţu a spus că a studiat convenţia dintre ministere şi a constatat că transportul se asigură la tarlale care-s situate la 3 km. De fermă, iar până la tarlaua de cartofi sunt 2,5 km. (Tarlaua are 1300 m., dacă începem de la mijloc,sau din partea opusă,sunt totuşi peste 3 km.!). La masa de dimineaţă au avut salam şi cafea cu lapte fără zahăr. După multe proteste, bucătarul a spus că a uitat să pună zahărul. A venit la fiecare masă şi a adăugat zahărul cu linguriţa ! La prânz mâncarea de carne atât de lăudată la Bacău a fost o zeamă lungă cu grăsime sleită, încât la mulţi elevi li s-a făcut rău. Farfuriile în care s-a servit mâncarea nu erau spălate din ziua precedentă.

6.) Seara nu vine nimeni după elevi. Plecăm pe jos. La intrarea în Sascut ne ajunge un tractor trimis de formă (cum e cu „convenţia” lui Chiţu de dimineaţă ?).

7.) Masa de seară: 1.- Tobă de 20 lei (o felie de 5-6 mm.)

2.- Macaroane.

Mesele foarte murdare, cu strat de mâncare de câţiva milimetri. Îi atrag atenţia bucătarului, care spune că masa a fost curată, dar înaintea noastră au mai mâncat soldaţii şi alţi muncitori ai fermei. Între „serii” nu se face curăţenie! A propos: l-am întâlnit pe doctorul de ieri ieşind din fermă cu un pachet într-o plasă...

8.) Au dispărut becurile de pe hol. Ca să se poată juca tenis de masă (singura destindere aici), am luat becuri de la dormitoare.

9.) Au devenit amabili. Ne-au dau cheile de la un birou în care este un televizor.

10.) Noaptea, foarte frig. În birouri se face foc. Domnul Prodea a dormit într-un birou (am spus că ne-au lăsat cheile). Pe mine m-a trezit frigul la ora două şi jumătate. Cred că-s cel mult cinci grade.

11.) Tractoristul de ieri a venit la tarla, nu ştia ce să facă, s-a dus iar la fermă, a venit şi a spus că trebuie încărcaţi cartofii recuperaţi, a plecat la masă, a venit din nou, apoi a plecat cu remorca. Şase drumuri pentru o remorcă de cartofi ! Pe seară elevii au încărcat saci, dar n-a mai venit tractoristul. A trebuit să adunăm sacii de pe câmp la un loc.

Sâmbătă, 19 oct.

1.) Inginerul Gruia vine la fermă foarte nervos. Vrea să ne intimideze : de ce elevii la ora asta (opt şi ceva) joacă ping-pong, spune că nu ne dă voie acasă (parc-am fi salariaţii lui!) , ţipă la nişte oameni ai fermei care vin cu diferite probleme. Îl cheamă pe cantinier, ţipă şi la el şi îi spune că masa de luni a elevilor o va plăti din buzunar el, nu elevii, se ceartă cu domnul Prodea, face o situaţie fantezistă ca să ne arate că nu s-a muncit etc. Îl las să se desfăşoare, apoi îi spun că elevii nu ies azi în câmp, iar de luni nu mai venim la Sascut. Intervine inginerul Chiţu, care promite ca la prânz să-mi dea nota calculată cu ce s-a lucrat. Îi spun lui Gruia că, dacă nu plăteşte cel puţin două-trei zile în regie, apelez la arbitrajul de stat. Îmi promite să facă tot ce poate. Evident, iar o minciună.

2.) Masa de dimineaţă: 1.- Tobă bună

2.- Cafea cu lapte

3.- Telemea pentru ora 10 (!!)

3.) Sunt repartizaţi 16 elevi la sortator, iar pe câmp se mai aduce un sortator şi alţi 17 elevi lucrează aici. Sortatorul adus este instalat şi reglat de inginerul Chiţu. Profit de prezenţa lui şi ne înţelegem cu domnul Prodea să merg eu la fermă să încheiem socotelile. Inginerul Chiţu nu mă poate refuza, ajungem la fermă şi aici spune că să-l scuz o oră, deoarece trebuie să meargă la soldaţi. Sunt de acord şi mă duc la masă.

4.) Masa de prânz: 1.- Supă cu ulei şi fidea

2.- Fasole cu costiţă

5.) Vine Chiţu. Îmi plăteşte pentru munca la combină şi la sortator în regie (practic un elev pe zi), deci o singură zi, restul în acord. Pentru ziua în care elevii au încărcat remorcile cu cartofi de sămânţă (ziua în care au muncit cel mai mult), primim 166 lei (circa 3 lei de elev !). Îi spun că nu s-a ţinut de cuvânt şi nu-s de acord ca această situaţie să fie contabilizată.

6.) Vine autobuzul pentru Bacău. Îşi face apariţia şi Gruia, care ne spune că el a adus autobuzul (de fapt l-a trimis domnul Gheonea). Îi spun că nu s-a ţinut de cuvânt şi-mi promite ca săptămâna viitoare elevii să meargă la struguri. La contabilizare, de cerut pentru această săptămână cel puţin două zile plata în regie.

Prof. Ioan Neacşu

ÎNTRE SINDICAT ŞI ACADEMIE

O lungă discuţie condusă destul de inabil de redactorul TVR aduce în faţa telespectatorilor o problemă care pare falsă, dar care este semnificativă pentru starea mai generală a culturii în România: problema Uniunii Scriitorilor.

Instituţie construită după model sovietic pe ruinele fostei SSR , menită să realizeze „îndrumarea de către partid a literaturii”, cum bine observa d-l Şt. Aug. Doinaş, Uniunea Scriitorilor şi-a luat foarte în serios „sarcina de partid”. La primul „Congres al scriitorilor din RPR”, în 1956,Mihai Beniuc spunea despre Labiş: „Un alt poet, pare-mi-se tot tânăr, referindu-se la aceeaşi problemă a îndrumării, pe cei care se lasă îndrumaţi îi consideră căţei traşi cu sfoara la teatrul de păpuşi. Iar pe sine, care nu se lasă îndrumat, se numeşte singur Lăbuş, nu Labiş, şi se consideră dulău, care latră până i se face dreptate.” În încheiere, Mihai Beniuc spunea: „Tovarăşi, hai să luptăm ca generaţia noastră prin scrisul său, mergând pe drumul realismului socialist, să dobândească meritul de a fi contribuit la naşterea unei lumi noi, lumea energiei atomice puse în slujba omului, lumea dreptăţii sociale, lumea păcii între popoare. În această luptă ne călăuzeşte şi pe noi, ca pe toţi oamenii muncii, partidul clasei muncitoare, ne luminează învăţătura fără moarte a lui Vladimir Ilici Lenin” Raportul lui Mihai Beniuc are peste 60 de pagini, dar întreg acest raport ar trebui reeditat pentru a se vedea de unde s-a plecat. Că de-a lungul anilor au fost în conducerea Uniunii Scriitorilor şi oameni care au îndeplinit doar formal „sarcina de partid”, când nu s-au opus chiar făţiş, asta-i altă poveste. O istorie a Uniunii Scriitorilor ar fi necesară, din 1949 până în 1989, iar publicarea unor documente, cum ar fi stenogramele de la diferite conferinţe sau congrese, scrisori adresate de scriitori Biroului U.S. sau preşedintelui, inclusiv scrisori de protest cu caracter politic, ar arăta atât oportunismul unora, cât şi curajul altora.

De doi ani însă Uniunea Scriitorilor nu mai are ce „îndrumări de partid” să pună în practică. S-a transformat ea într-un sindicat, cum susţine Şt. Aug. Doinaş ? În măsura în care continuă să dea pensii şi să gestioneze restaurantul de la „Casa Scriitorilor”, să distribuie bilete de odihnă şi să administreze revistele sau „Cartea Românească”, da! Dacă însă ar avea cu adevărat vocaţie sindicală, ar face mult mai mult. În primul rând ar elabora un statut al scriitorului, aşa cum există statutul medicilor, al profesorilor, al juriştilor, pentru a defini meseria de „scriitor” alături de alte meserii libere şi astfel pentru a impune Guvernului discutarea/ elaborarea unui „pachet” de legi fără de care scriitorul nu există/rezistă într-o economie liberă şi într-un stat de drept. Ar urmări apoi puzderia de edituri-pirat care fură fără nici o jenă tipărind cărţi ale unor scriitori români sau străini fără să aibă acest drept. Ar mai cumpăra apoi – până la case de odihnă ! – o tipografie şi o fabrică de hârtie, încercând să devină independentă din acest punct de vedere. Ar face apoi o reţea de librării proprii, care să vândă revistele editate de scriitori şi cărţile lor, salvându-le astfel din oceanul de maculatură cu care-i inundată piaţa. O Uniune a Scriitorilor nu poate realiza ceea ce o editură ca Humanitas a realizat ? În sfârşit ar angaja un dialog continuu şi eficient cu Guvernul, chiar dacă nu are un Miron Cozma…

O asemenea organizaţie sindicală ar fi foarte deschisă tuturor publiciştilor care-s interesaţi de problemele producţiei şi difuzării literaturii, librarilor, întreprinzătorilor care doresc să sponsorizeze literatura etc. Ea şi-ar pierde actualul caracter elitist de tip nomenklaturist, care-i dat de statutul socialist al uniunii. Nicolae Manolescu observa, prin anii 70, că însuşi Eminescu, dac-ar trăi azi, nu ar putea fi membru al Uniunii Scriitorilor ! Criteriul administrativ care continuă să funcţioneze şi în prezent face din uniune o organizaţie elitistă, dar de un elitism ridicol, pentru că selecţia nu se bazează pe valoarea membrilor, ci pe numărul cărţilor tipărite de aceştia. Atunci când cărţile apăreau doar cu voie de la cenzura tovarăşului Dulea, această prevedere avea un sens, acum însă…

Pentru recunoaşterea valorii autentice, ar trebui o Academie de Litere, organizată pe secţii, cu primii cincizeci de poeţi, primii cincizeci de prozatori, primii cincizeci de critici (dacă sunt !) etc., o Academie care să adune sub cupola sa ce are mai valoros literatura română şi care prin conferinţe, simpozioane, sesiuni de comunicări, premii, relaţii cu străinătatea, biblioteci, muzee ale literaturii etc. etc. să scoată viaţa literară din letargia în care a fost ţinută atâta amar de ani. Domnul Eugen Simion cred că s-ar simţi mai bine alături de domnul Nicolae Manolescu decât se simte acum în compania d-lui V. Bârlădeanu !

Uniunea Scriitorilor, aşa cum arată acum, este şi sindicat, şi academie, sau nici sindicat, nici academie: un fel de struţocămilă şi nimeni din actualul Comitet Director nu s-a străduit să o reproiecteze. Discuţia de la televiziune dovedeşte că nici nu s-a gândit cineva la nişte structuri noi, funcţionale. Păcat! Literatura română merită instituţii pe măsura valorii sale.

1991 Ioan NEACŞU

Conceptul de criptocomunism

Conceptul de criptocomunism

Au trecut zece ani de când cel mai important om politic al României postdecembriste a intrat în eternitate. Dincolo de emoţia firească pe care o simţim atunci când îi rostim numele, dincolo de evocarea plină de admiraţie pentru omul politic, gânditorul şi omul Corneliu Coposu, poate cel mai adevărat omagiu cu care suntem datori este acela de a-i duce mai departe opera. Iată de ce cred că aprofundarea gândirii sale politice, aplicarea ei în condiţiile economice, sociale şi politice de acum şi din viitor este o obligaţie de onoare pentru noi toţi.

Corneliu Coposu nu a fost un politolog, dar îndelungata sa carieră politică presupune o gândire politică, presupune acele faimoase principii de la care nu s-a abătut întreaga viaţă. Din discursuri şi interviuri se poate reconstrui un adevărat sistem de gândire, bine articulat, coerent, capabil să dea sens şi ideal acţiunii politice. Ezitările, chiar neîmplinirile politicii postdecembriste din România sunt cauzate în mare parte şi de gândirea politică ezitantă, confuză, care nu defineşte întâi termenii, pentru a ne putea înţelege. Imediat după 1989, termenii de „neocomunism” şi „criptocomunism” se foloseau nediferenţiat şi cu un conţinut destul de confuz, emoţional, uşor de manipulat. Pe internet am găsit 837 pagini pentru „neocomunism” şi 177 pagini pentru „criptocomunism”. Dacă Piaţa Universităţii s-a autodefinit ca „zonă liberă de neocomunism”, dacă în primii ani de după evenimentele din 1989 a existat un pericol real de instaurare la noi a unui neocomunism cum s-a întâmplat în multe ţări din fostul spaţiu sovietic, noţiunea nu trebuie confundată cu „criptocomunismul”, aşa cum se mai întâmplă. Neocomunismul, ca şi neofascismul, reprezintă expresii politice asumate de mişcări sau partide care există în lume şi chiar aspiră la putere, cum se întâmplă în Rusia, ori în Moldova. Şi la noi a fost partidul domnului Verdeţ, care era o clonă declarată a fostului PCR. Neocomunismul a fost dezavuat de cei care au preluat puterea în 1989, după o uşoară ezitare a domnului Ion Iliescu, cel care declara că Ceauşescu a „întinat idealurile socialismului” şi revoluţia din decembrie a fost doar anticeauşistă, nu anticomunistă, deci aceste idealuri trebuie reabilitate. Înţelegând faptul că românii nu mai vor să audă de comunism, FSN-ul şi mai apoi PDSR-ul, scindat în PSD şi PD au adoptat un discurs mai mult sau mai puţin anticomunist, avansând ideea de „democraţie originală” pentru construcţia politică atât de abil realizată la umbra social-democraţiei, construcţie criptocomunistă, în accepţia pe care o dă acestui termen Corneliu Coposu.

Confuzia a continuat în aceşti ani. Ziarul „Dimineaţa” scria în nr.55/ 1997 despre guvernarea CDR: „Aceste forţe politice ce îşi spun în dispreţul adevărului „democratice”, acuzând, în acelaşi timp, fosta Putere de criptocomunism sau neocomunism…”, iar domnul Traian Băsescu afirma, în Curierul Naţional din 17 august 2001, că elaborarea unei legi speciale pentru Rege este…criptocomunism ! Am dat doar două exemple din sute, pentru a arăta că cei doi termeni, deşi foarte diferiţi, se confundă în discursul politic sau jurnalistic. Este meritul lui Corneliu Coposu că a folosit în construcţia sa politică postdecembristă conceptul de „criptocomunism” pentru a demonstra necesitatea politică a unui front anticomunist unic, până la îndepărtarea acestui cancer care încă roade ţara. Iată ce spunea în 1994: „Regimul comunist, prelungit în România vreme de patru decenii şi jumătate, a avut ca principal efect nociv asupra populaţiei din ţară imprimarea complexului relei credinţe, complexul minciunii. Este foarte greu pentru persoane care s-au născut, au trăit şi au exercitat profesiuni în comunism să se emancipeze de această concepţie. (…) Acestui fapt se datoreşte şi încercarea de culpabilizare generală pe care o imprimă şi caută să o lărgească puterea politică, pentru a solidariza în răspundere pe toţi cei patru milioane de membri PCR, care nu au altă vină decât aceea a pragmatismului care i-a determinat să opteze pentru înscrierea în PCR, unde erau simpli cotizanţi.(…) Oameni care în primele momente postrevoluţionare s-au ascuns de furia mulţimii, odată cu consolidarea puterii criptocomuniste a celor care au confiscat din mâna generaţiei tinere revoluţia şi s-au prezentat ca „emanaţi” ai acestei revoluţii, odată cu consolidarea puterii lor politice, au scos capul rând pe rând şi se manifestă prin nostalgia faţă de trecut, pe de o parte, pe de ală parte prin încercarea de demolare a democraţiei incipiente şi de organizare sistematică a unei campanii de calomnii împotriva celor care au fost victimele persecuţiei comuniste în trecut” (Tudor Călin Zarojanu, „Viaţa lui Corneliu Coposu”, Ed. Maşina de scris, Buc., 1996, p.184). Definirea puterii politice din România ca fiind criptocomunistă implica o anumită strategie politică, despre care vom vorbi mai târziu. Acum este timpul să încercăm o aprofundare a acestui concept, care nu a fost folosit pentru prima dată de spionul Pacepa, aşa cum a afirmat acesta recent într-un interviu, este un concept prezent încă de la jumătatea secolului trecut în literatura de specialitate. Tânărul şi foarte bătăiosul Marc Grunet vorbeşte, de exemplu, în „La page libérale” din 6 nov. 2002 despre criptocomunismul organizaţiei UNESCO şi în general al politicilor care se fondează pe negarea individului liber în favoarea valorilor supreme ale grupului. Globalizarea, statul mondial etc. duc după el la criptocomunism. Meritul lui Corneliu Coposu este acela că a folosit conceptul de criptocomunism în condiţiile specifice ale României postdecembriste şi mai ales că a elaborat o strategie politică bazată pe acest concept.

Criptocomunismul se manifestă de cincisprezece ani la trei nivele: instituţii, oameni şi mentalităţi. Ideea potrivit căreia coada câinelui trebuie tăiată o singură dată, nu pe bucăţi, a fost respinsă cu violenţă de guvernanţii roşii, deoarece o radicalizare a reformei i-ar fi scos şi pe ei din joc. Frânarea, stoparea, sau măcar încetinirea reformei a fost strategia politică a fostei nomenclaturi, a securiştilor şi directorilor care au constituit, aşa cum arată domnul preşedinte Emil Constantinescu, noua clasă politică. Oameni din afara mafiei de partid au fost admişi în măsura în care prezenţa lor legitima criptocomuniştii. Chiar şi partidele istorice au fost acceptate pentru legitimarea puterii politice. Domnul Ion Iliescu a acceptat chiar şi o schimbare de putere, evident de operetă, pentru a arăta cât de bine funcţionează democraţia. Schimbarea de care vorbeam, cea din 1996, a adus la putere CDR şi pe Emil Constantinescu, dar cu ce preţ ? Adevăratul câştigător a fost PD-ul, deoarece domnul Petre Roman a devenit al doilea om în Stat, iar PD-ul a participat la guvernare, sabotând cât s-a putut iniţiativele Convenţiei. Coaliţia a distrus Convenţia! În administraţia locală au rămas aceiaşi oameni ai PDSR-ului, poliţia a rămas aceeaşi, justiţia la fel. În cei patru ani de guvernare CDR s-a făcut mai mult pentru România decât în toţi ceilalţi ani, dar cu ce preţ ? Oamenii nu s-au schimbat – a fost o adevărată isterie pe tema „cederizării” instituţiilor, care a intimidat puterea – instituţiile au rămas aceleaşi, marcate de corupţie, de birocraţie, de slugărnicie, de hoţie, de lipsă de iniţiativă, de centralism. Să ne amintim numai cu câtă ostilitate a fost întâmpinată ideea demilitarizării poliţiei. În fond era o idee simplă, poliţistul nu mai trebuia să răspundă la ordin, ci să apere legea. Acest lucru însă ar fi întors pe dos tot sistemul! De fapt, ideea este valabilă încă, reforma s-a făcut şi în poliţie formal. Vechiul regim comunist, fără Ceauşescu!, s-a ocultat în noua clasă politică, în noile/ vechile instituţii (în ministere sunt funcţionari de pe vremea lui Gheorghiu-Dej!) . Avem astfel bine definite primele două nivele ale conceptului de criptocomunism.

O cu totul altă viziune are domnul Cătălin Zamfir, care în studiul său „Procesul politic în tranziţia din România: o explicaţie structurală”, din „Sociologie românească”, vol. I, nr. 1-2, 2003, ediţie electronică, susţine că după căderea comunismului partidele ar fi trebuit structurate pe aşa numita „tehnocraţie”, o clasă care vine din statul comunist foarte bine definită şi având toate competenţele necesare. Aceste partide, treptat, în consens, ar fi construit programe şi ideologii proprii. Această socoteală a fost încurcată de partidele istorice, care s-au încăpăţânat să nu moară, ba chiar au creat tensiuni şi i-au obligat pe „tehnocraţi” să se înghesuie în FSN=PDSR=PSD+PD. Activiştii şi securiştii au dispărut în studiul domnului Zamfir, dacă nu cumva chiar ei sunt „tehnocraţii” fără de care nu putem construi democraţia originală ! „Suspiciunea că importante forţe politice intenţionează să reinstaureze comunismul într-o formă sau alta (gorbaciovism, neocomunism, criptocomunism, „mentalităţi comuniste”, „apartenenţa la fosta securitate”) a înveninat relaţiile între partide. Chiar recent, în discursul unui important lider politic al opoziţiei (suntem în 2003!) a apărut acuzaţia surprinzătoare de „bolşevism””(p.6). Partidele istorice mai mult încurcă, deoarece sunt formate din oameni marginalizaţi de vechiul regim, deci incompetenţi, intelectuali frustraţi, răzbunători, sunt dominate de o gerontocraţie care este obsedată doar de trecut, de lupta anticomunistă. Partidele istorice şi toţi cei care se opun partidului „tehnocraţilor” sunt împotriva democraţiei. Piaţa Universităţii, venirea M. S. Regelui, contestarea alegerilor din 1990 sunt de fapt manifestări elitiste, care se opun „voinţei colectivităţii”. Cuvântul „colectivitate” este un cuvânt cheie în studiul domnului Cătălin Zamfir, ceea ce plasează chiar acest studiu în zona conceptului de criptocomunism ! „Democraţia nu mai are nici o legătură cu „voinţa colectivităţii”, aceasta putând fi „politic incorectă”, purtătoare a unei mentalităţi de tip comunist” (p.7), citează oripilat autorul idei după el absurde. Nu înţelege, sau nu vrea să înţeleagă faptul că tocmai această idee este adevărată, că nu ne putem baza pe „voinţa colectivităţii” atunci când ea este formată din „oameni de tip nou”, cu creierul spălat, manipulaţi timp de o jumătate de secol de o foarte bine pusă la punct propagandă, cu mentalitate comunistă, chiar dacă nu se vede acest lucru: este criptocomunistă !

A treia componentă - şi poate cea mai periculoasă - o constituie mentalitatea. Colectivismul de care face atâta caz domnul Cătălin Zamfir este cea mai puţin nocivă trăsătură a mentalităţii criptocomuniste. El se corelează însă cu paternalismul, care-l face pe om inactiv, lipsit de iniţiativă, hoţ sau corupt, incapabil să stea pe propriile picioare, să intre în lupta reală pentru existenţă. El aşteaptă să i se dea şi se mulţumeşte cu foarte puţin, cu cât i se dă. Nu-i adevărat că astea sunt trăsături negative ale poporului român şi intelectualii care le discută dovedesc dispreţ faţă de popor, aşa cum susţine domnul Cătălin Zamfir. Astea sunt trăsături ale mentalităţii colectiviste şi paternaliste care a fost cultivată cu o perseverenţă diabolică de propaganda comunistă. Pot oamenii ăştia să reacţioneze normal la oferta de viaţă civilizată pe care o făcea domnul Raţiu ? Pot ei să nu fie manipulaţi cu lozinci absurde ca „Vin moşierii”, „Noi muncim, nu gândim”, „Câmpeanu n-a mâncat salam cu soia” şi altele de acest fel ? „Tehnocraţii” cunoşteau foarte bine mentalitatea criptocomunistă a celor care formau „colectivitatea” şi în toţi aceşti ani am asistat la o magistrală lecţie de manipulare a prostiei indusă prin foame, frig, frică.

Nu toţi românii au fost „mancurtizaţi”. Electoratul care gândea era, însă, fatal divizat. Iată de ce elementul principal al strategiei politice a lui Corneliu Coposu a fost unirea tuturor forţelor anticomuniste pentru salvarea ţării. „Părerea mea este că o organizare ideală a alegerilor pentru doborârea criptocomunismului ar fi alinierea Opoziţiei la un singur nivel, cu un singur candidat la preşedinţie şi o singură listă” (op. cit., p.188), spunea el în 1995. Conceptul de criptocomunism i-a servit lui Corneliu Coposu la elaborarea celui mai eficace proiect politic al opoziţiei anticomuniste: Convenţia Democratică din România. Succesul din alegerile anului 1996, când Corneliu Coposu nu mai era printre noi, a fost o dovadă a eficacităţii practice a conceptului de criptocomunism. Forţele cu adevărat democratice, anticomuniste, nu au avut din păcate în nici o legislatură din ultimii cincisprezece ani puterea cu adevărat, pentru a salva ţara. Ele au datoria să împlinească testamentul marelui om politic pe care îl comemorăm, să se unească pentru a face din România un stat modern, european. În acest sens conceptul de criptocomunism este important nu doar teoretic, ci şi practic, pentru elaborarea viitoarelor strategii.

Prof. Ioan Neacşu

Bacău